Toți locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: «Ce faci? » (Daniel 4:35)

Iată o concluzie cât se poate de profundă, o concluzie a unui om care le avea toate la picioarele lui, care judeca și pedepsea după placul lui, după priceperea lui. Dar acest om, care atunci când a trăit a ajuns să fie omul cu cel mai mare statut din vremea lui, și din această poziție și judeca, ajunge să fie judecat el însuși de Dumnezeul cerurilor.

Pornind de la viața lui Nebucadnețar, haideți să descoperim din Scriptură câteva din tiparele după care judecă Dumnezeu.

Observând viața lui Nebucadnețar, vedem că Dumnezeu este cel care se descoperă oamenilor și se descoperă nu doar celor din neamul lui Israel ci și oamenilor din afara lui.

Imperiul Babilonian era cel mai mare imperiu al vremii respective, și era mare nu doar datorită teritoriilor vaste pe care le ocupa ci și a dezvoltării la care au ajuns: erau printre pionierii matematicii, arhitecți pricepuți, studiau evoluția corpurilor cerești și al sistemelor de corpuri cerești. S-au ridicat prin putere umană, dar cum avea să afle mai târziu, s-au ridicat pentru că Dumnezeul Cerurilor a permis asta. Un Dumnezeu care intervine cumva brutal în viața celui mai mare împărat al pământului, printr-o serie de vise pe care i le oferă acestuia, și prin lucruri extraordinare la care asistă (vede o ființă angelică în mijlocul unui cuptor încins). Dar în același timp și Nebucadnețar era un conducător brutal, poruncind să fie omorâți toți înțelepții din imperiu, astfel încât probabil puține lucruri îl mai șocau, din această cauză s-ar prea putea ca Dumnezeu să fi intervenit în viața lui așa brutal.

Nebucadnețar este cumva prototipul naturii umane, întruchipează esența naturii umane care deși este atinsă de divinitate, uită destul de repede. După primul vis și tâlcuirea lui de către Daniel, împăratul afirmă: Daniel (2:47) „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților și El descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!” recunoscând astfel că dumnezeul lui Daniel era mai mare decât dumnezeii pe care-I venerau ei până atunci. Urmează apoi episodul cu cuptorul de foc în urma căruia împăratul declară iarăși: Daniel (3:28-29) Nebucadnețar a luat cuvântul și a zis: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Șadrac, al lui Meșac și al lui Abed-Nego, care l-a trimis pe îngerul Său și i-a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului și și-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor! Iată acum porunca pe care o dau: orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi care va vorbi rău de Dumnezeul lui Șadrac, al lui Meșac și al lui Abed-Nego va fi făcut bucăți, și casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că nu este niciun alt dumnezeu care să poată izbăvi ca El.” Urmând apoi cel de al doilea vis în care primește o avertizare cât se poate de explicită, dar după acest vis nu trec doisprezece luni că împăratul uită și i se îngâmfă inima: Daniel (4:29-30) După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperișul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul și a zis: «Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele? »

Una din întrebările care se nasc citind astfel de versete este următoarea: cum poate un om, care experimentează puterea lui Dumnezeu, și declară că nu este altul ca El, să ajungă să nu țină seama de cele trăite? Religia babiloniană era o religie politeistă, din această cauză a fost relativ ușor pentru Nebucadnețar să mai accepte încă un dumnezeu în pleiada de Dumnezei cărora se închina, pe lângă faptul că el însuși se credea un zeu. Uitați-vă la cum se exprimă după fiecare interacțiune cu Dumnezeul cel adevărat: Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor – cu alte cuvinte este deasupra celorlalți dumnezei, nu este niciun alt dumnezeu care să poată izbăvi ca El – recunoaște practic puterea superioară a lui Dumnezeu față de cea a celorlalți zei. Dacă observați, el nu spune că Dumnezeu este singurul Dumnezeu.

Însă în urma perioadei de nebunie prin care trece Nebucadnețar, în urma ajungerii lui în cea mai decăzută poziție posibilă, din cel mai mare împărat al pământului într-un animal, are loc smerirea lui, și cel mai important lucru a fost că în viața lui Dumnezeu a trecut de la statutul zeului suprem ce era deasupra celorlalți zei, într-un Dumnezeu personal: Daniel (4:34-37) După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadnețar, am ridicat ochii spre cer și mi-a venit iarăși mintea la loc. L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt, L-am lăudat și L-am slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, pe Acela a cărui stăpânire este veșnică și a cărui împărăție dăinuie din neam în neam. Toți locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: «Ce faci? » În vremea aceea mi-a venit mintea înapoi; slava împărăției mele, măreția și strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii și mai-marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăși peste împărăția mea și puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadnețar, Îl laud, Îl înalț și-L slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte și El poate să-i smerească pe cei ce umblă cu mândrie!”    

Dumnezeul lui Daniel a ajuns și Dumnezeul lui personal, pentru că Nebucadnețar ajunge să-L binecuvânteze, să-L laude și să-L slăvească.

Dumnezeu judecă oameni care aparent nu au nici o treabă cu el, nu sunt din poporul Lui, oameni care venerează alți zei, însă cu toate acestea Dumnezeu este cel care-i judecă în calitate de creator al lor. Îl vedem așadar pe Dumnezeul judecând două generații de împărați a celui mai mare imperiul al lumii. Și îi judecă din cel puțin două motive: pentru că-i pasă și pentru că este judecătorul suprem, dreptatea fiind unul din atributele Sale.

Dar dacă te uiți la viața celor doi împărați poți ajunge să tragi o concluzie pripită, să spui că Dumnezeu nu a fost la fel de îngăduitor cu Belșațar cum a fost cu Nebucadnețar. Oare așa să fie? Da, într-adevăr Nebucadnețar a avut parte de două vise, da, într-adevăr Nebucadnețar a ajuns într-o stare atât de josnică încât a fost gata să-l recunoască pe Dumnezeu ca unicul Dumnezeu. Însă dacă ne uităm la acuzele aduse lui Belșațar descoperim cel puțin două capete de acuzare:

Daniel (5:18-24) Împărate, Dumnezeul cel Preaînalt îi dăduse tatălui tău, Nebucadnețar, împărăție, mărime, slavă și strălucire; și din pricina mărimii pe care i-o dăduse, toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile se temeau și tremurau înaintea lui. Căci împăratul omora pe cine voia și lăsa cu viață pe cine voia; înălța pe cine voia și cobora pe cine voia. Dar când i s-a îngâmfat inima și i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc și a fost despuiat de slava lui; a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a făcut ca a fiarelor și a locuit la un loc cu măgarii sălbatici; i-au dat să mănânce iarbă ca la boi, și trupul i-a fost udat cu roua cerului, până când a recunoscut că Dumnezeul cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea. Dar tu, Belșațar, fiul lui, nu ți-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri, ci te-ai înălțat împotriva Domnului cerurilor; vasele din Casa Lui au fost aduse înaintea ta și ați băut vin cu ele tu și mai-marii tăi, nevestele și țiitoarele tale; ai lăudat dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, care nici nu văd, nici nu aud și nici nu pricep nimic, și nu L-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia se află suflarea ta și toate căile tale. De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta.

El este tiparul omului tânăr, care moștenește ceva ce nu el a zidit, și din această cauză își permite să se joace cu lucruri importante desconsiderându-le valoarea. Prima acuză adusă lui Belșațar este că nu și-a smerit inima și s-a ridicat împotriva Domnului cerurilor, iar cea de a doua acuză este că a profanat lucrurile sfinte din templul lui Dumnezeu și nu l-a lăudat pe Dumnezeul în mâna căruia se află suflarea lui ci a lăudat în schimb dumnezei care nici nu văd, nici nu aud nici nu pricep nimic. Daniel este vestitorul judecății, iar fundamentul acuzațiilor lui Dumnezeu stă în următoarele cuvinte: măcar că ai știut toate aceste lucruri. Acuzarea lui Belșațar este dreaptă pentru că a avut lângă el un om, pe Nebucadnețar, care prin exemplul vieții lui putea să-l determine să-și definească închinarea.

Cei doi împărați au parte de descoperirea lui Dumnezeu, dar ceea ce-i diferențează este modul în care au parte de descoperire, și de asemenea de răspunsul pe care îl dau fiecare în fața acestei descoperiri. Nebucadnețar a trebuit să umble pe calea cea grea pentru înțelege, iar Belșațar a umblat pe calea cea ușoară dar până la urmă nu a înțeles. Dacă ar fi să puteți alege dintre aceste două tipuri de judecată pe care ați vrea să o aplice Dumnezeu în dreptul vostru? Calea grea sau calea ușoară?

Când auzim despre judecată, cumva ne strânge în spate. Dar conceptul de judecată implică automat și dreptatea.

Ne place ca alții să fie judecați pentru a ni se face nouă dreptate, dar nu am vrea ca judecata să fie aplicată în dreptul nostru. Însă dacă suntem realiști ne dăm seama că judecata care are loc aici pe pământ, aplicată de judecătorii statului sau de cei cu funcții de conducere mai mari, nu este una perfectă, de multe ori este subiectivă sau vădit eronată. Trăim într-o societate democratică, și avem parte de o doză destul de mare de dreptate care ni se face, însă există în lumea asta mulți oameni care nici nu mai au speranța să li se facă dreptate pe acest pământ, pentru că trăiesc într-un regim totalitar în care nu au voie să deschidă gura, iar dacă moartea este finalul, nu li se va face niciodată dreptate.

Ca ființe umane tânjim după dreptate, până în 1989 toată țara spera să se facă dreptate față de ororile comunismului, plângeam ca să ni se facă dreptate. Dar de unde dorința aceasta în noi după dreptate? Este cumva una din dovezile că suntem făcuți de după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, un Dumnezeu drept care cere judecată? Care este sursa nevoii noastre după dreptate într-o lume tot mai decăzută? CS Lewis spunea: gândiți-vă că am trăi într-o lume în care ne-ar fi sete dar nu ar exista apă, nu ar fi o lume absurdă? La fel este și cu judecata, o lume plină de atrocități care nu vor ajunge niciodată să fie judecate, nu este o lume absurdă? Dar este lumea pe care societatea secularizată ne-o propune. O lume fără o judecata finală, nu este deloc o lume în care să vrei să trăiești, pentru că ea contravine cu tot ceea ce ne validează pe noi ca oameni. Scriptura ne spune că va fi o judecată finală, iar Cel care va face judecata finală este tocmai cel căruia i s-a făcut cea mai mare nedreptate – a fost acuzat pe nedrept și omorât prin răstignire.

Relatarea despre cei doi împărați ai celui mai mare imperiu o avem scrisă ca o mărturie și demonstrație a faptului că nici cei mai mari și mai puternici oameni ai pământului nu scapă de judecata lui Dumnezeu. Poate ne întrebăm dacă cei mai mari tirani ai timpurilor noastre cum ar fi Hitler sau Stalin, au fost ei pedepsiți? Te uiți la astfel de exemple din scriptură și înțelegem că da.

Noi, cei de azi suntem la o distanță de aproximativ 2600 de ani față de Nebucadnețar și Belșațar. Oare mai judecă Dumnezeu după aceleași tipare?

Dreptatea lui Dumnezeu nu poate fi satisfăcută sau împlinită decât prin judecată, din această cauză Dumnezeu judecă și azi. Însă există o mare schimbare în ceea ce privește modul în care are loc judecata.

Judecata finală va fi aplicată de cel care prima dată a venit să ofere posibilitatea salvării, posibilitatea mântuirii.

Ioan (3:18) Dumnezeu, într-adevăr, nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.    

Fiecare din noi avem tendința de a-i judeca pe alții, pe politicieni, pe cei din biserică, pe cei mai apropiați, dar nu am vrea ca judecata să fie aplicată și în dreptul nostru. Am vrea ca alții să fie judecați, dar nu noi. Și interesant, Dumnezeu exact această posibilitate ne-o oferă, de a nu fi judecați în legătură cu cel mai important aspect, și anume veșnicia. Cum ajungi să nu fi judecat? Oricine crede în El (în Fiul) nu este judecat. Dar aproape întreaga Românie este creștină, cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Cu toții să aibă acest privilegiu de a nu fi judecați? Ce înseamnă a crede în cineva? Este suficient să crezi că există sau că a existat ca persoană?

A crede este un act mult mai complex ce nu se rezumă doar la a crede in existența lui Isus. Presupune să crezi ce a spus El, învățăturile Lui, jertfa Lui, și a te lăsa transformat de ele, a le împlini și a le trăi. Iar ca să crezi ce a spus Isus trebuie în primul rând să citești ce a spus, să citești Evangheliile (cel puțin). Apoi îți lași viața transformată prin trăirea după învățăturile Sale. Iar transformarea este o naștere din nou, când înțelegi că orice ai face tu oricum nu este suficient decât prin jerta Lui.

În fața judecății lui Dumnezeu oricât de mult am face nu este suficient, dar prin jertfa lui Hristos, oricât de puțin am face, este suficient.